"Ma tem sa ma lupt...
Ma tem sa nu fiu batut
Si sa pierd...
Dar mai mult ma tem
sa nu ajung un schilod
decat sa fiu ucis in lupta!
Aud vantul cum bate...
Aud teama din sufletul meu..."
Nu stiu de ce dar mereu am avut incredere in mine. De cele mai multe ori am avut dreptate. De cate ori am fost la vre-un interviu imi spuneam: - Daca ar stii astia ce pot eu...Nici n-ar sta pe ganduri. Si, fara sa ma laud am putut. De cele mai multe ori destul de greu dar am putut. Sper sa nu fie doar o imagine in capul meu.
Nu stiu de ce dar mereu am incredere in mine. Cel putin in sala de antrenamente nimic nu ma face sa renunt la un antrenament cat se poate de serios sau cand am ceva de demonstrat (un kata ceva...). Am plecat de "jos", fara pretentii prea mari. Imi amintesc si acum, in clasa a VIII-a. Iubeam artele martiale mai ceva ca desenele animate si soldateii pe care m-i cumparasem din Debrecen. Ma atrage un prieten la o sala de Kung-fu in apropierea casei. Ma duc timid la tata sa-l intreb. Neincrezator: - Du-te ma!...Atat. Si m-am dus. Hm...din clasa a II-a nu mai simtisem mirosul unei sali de antrenament de cand eram junior(el) la judo in Buzau si veneam acasa cu borsu pe nas, tinandu-ma de garduri (si ce-mi placea...). Nu mi-a placut. LA kung-fu. Am invatat Tao, sau cam asa ceva. Un kata. Il aratam lui Jump in scara, in fata blocului, in casa, oriunde ma prindea. Mai erau si desene cu Tao Tao.
S-a facut un grup. Eram si eu. Cica sa venim cu o coada de matura ca mergem nu stiu unde. Nu am gasit coada ca acasa aveam aspirator. M-am dus asa, in trening. La o sala. Erau ceva acolo. Mai mari, mai mici, in negru, in alba, cu bete, fara bete. Intr-un final de antrenament acolo cineva in fusta (era barbat si aveam sa port si eu una peste ani buni), a venit si ne-a facut o demonstratie de Kendo. Laser frate!!! Ce Kung-fu frate....ce Tao Tao... Era DO - calea samuraiului. Asta e!! Aici sunt eu! ...m-am lasat de Kung-fu. "Chinejii" nu sunt ca "japonejii"! Dar nici la kendo nu m-am dus. Mare prost! Eram samurai acum.
Termin liceul. Tata era convins ca o sa ajung cantaret. Si ce i-ar mai fi placut sa fiu sportiv. Dar era bine si cantaret. Decat nimic... Dar n-am ajuns nici cantaret. Ce prost!! Eram vedeta acum.
Cum adica? Tovarasii mei din clasa a XII-a se duc la Aikido? A doua zi eram acolo! A treia zi eram iara-si acolo! Nimic nu ma putea retine acasa in zilele de antrenament. Nici chiar in zilele de sesiune la facultate. Nici chiar pe ger, frig, ploaie. Singur de eram dar eram in sala. Vara-iarna. Zile, ani. Am crescut. M-am schimbat enorm!!! Simt si sunt sigur de asta. Am ajuns in fata! Dau comenzile de salut. Tin incalzirea. Antrenamentul. Am deja 3 kimonouri. Am 2 sabii. Cine sa ma opreasca? Ce conteaza ce am? M-am schimbat. Asta conteaza. Nu stiu de fapt nici ce am schimbat. Dar un lucru e sigur: Am foarte mare incredere in mine! In ceea ce fac si voi face. Multumesc Bobocel!
Dar nu e de ajuns. Nu ma simt totusi implinit. Lucrez cu copii, cu elevi, cu studenti, cu oameni maturi. Nu e de ajuns. Nu-mi gasesc locul. Mai vreau ceva!
Eram suplinitor cu jumatate de norma de engleza la scoala 124, ca maica-mea era secretara acolo si mi-a bagat dosarul repede. O invatatoare facea karate la o scoala in apropiere cu baiatul ei. Dupa cateva saptamani faceam si eu Ashihara. Eram printre copii dar era ceva nou. O noua provocare, pe care si acum ma stradui sa o duc la indeplinire. Eram inca slab si cu carare pe mijloc. Nu am mai apucat sa fac armata. Dar am ajuns la campionatul mondial in Danemarca. Am luat locul 5 din doua incercari. Am 1 dan! Predau. Multumesc Ovidiu!
Se face tarziu...Imbatranesc in felul meu. Simt ca trebuie sa continui. Simt ca ma pot sui iarasi pe podium. Mai sus! Poate ca imi cord prea multa incredere totusi. Nu am ajuns acolo unde mi-am dorit, niciodata. Se face din ce in ce mai tarziu... Poate nu sunt facut pentru a fi un invingator. Dar merg in continuare pe incredere. Om vedea ce o mai fi. Eu trag tare. Schimbarile din mine sunt totusi mai importante dar trebuie alimentate cu ceva! Om vedea...
