Sorcova vesela....

La multi ani oameni dragi, prieteni si familie!
Mi-am dat seama ca de cateva zile bune ma tot uit in calendar si imi fac planuri pentru anul care vine. Am ajuns in Aprilie. Nici nu stiu cum ma si vad deja acolo. Si imi pare atat de scurt timpul. Dar drumul e cu siguranta mult mai greu. Intr-un horoscop oarecare am citi ca luna decembrie, 2009, va fi cea mai prospera pentru mine. Hai nu mai spune! Si daca ar fi asa si nu am de gand sa astept 11 luni, doar pentru decembrie. Ba chiar ceva imi spune ca anul asta o sa fie teribil. De bun sau de greu. Sau si una si alta.
Am fost 4 zile la Sarata Monteoru. Cantonat cu 30 de copii. Pentru mine si Ovidiu super. Cald, bine, bun. Mancare. Vin rosu. De la Nea' Lunca. Nu a nins. Am ascultat sorcova de cel putin 100 de ori. A fost frumos. Am facut si antrenamente si un "shooting" ca pentru revistele americane. Aveti si un montaj. Sper sa va placa.
La multi ani oameni dragi, prieteni si familie!

Un nou inceput

Stau in genunchi langa tatami. Mai am putin. Ma uit la cel de pe saltea dar vad prin el. Vad numai ceva in miscare. Pentru ca urmez. Chiar acum...uite, mai are putin. Gata! Se dau notele. Ma pregatesc. Ma ridic in picioare. Iau pozitie de asteptare cu pumnii inclestati la nivelul soldurilor. Imi aud numele. Trag aer in piept, clipesc usor in semn de acalmie. Dar sunt calm. Stiu ce am de facut. Pasesc hotarat pana in mijlocul careului. Ma uit la arbitrul din fata mea. Mai sunt vreo 4 in colturi dar nu ma intereseaza. "Nage no kata sono yon!"...aud foarte bine desi mi se pare ca nu destul de tare. Repet strigarea. Iau pozitie. Sunt gata! Acum incep. Chiar acum! "Hagime!"...si am inceput. Ma misc frenetic. Dau tot ce pot. Vad rapid in minte ce urmeaza. Parca intr-o secunda le repet in gand de 100 de ori. Urmeaza. Execut. La fel. Rapid si in forta. Ma apropii de final. Mai am putin. Trag tare. Ma dezechilibrez!!! Ahhhhhh.....nu acum!!! Dar e bine. M-am fortat si am ramas in pozitie. Asta e ultima! Daca e ultima atunci inseamna ca e aproape gata deci trag tare. Mi-a iesit! Astept comada de final. Lovesc tare cu piciorul si si iau o privire de suparat. Dar nu sunt suparat. A iesit bine.

Deja nu mai conteaza. Tot ce am lucrat la sala a dat roade. Sper totusi sa fie mai bine decat la antrenamente (si a fost; am scos cel mai bun timp dupa ce am revazut inregistrarea si am comparat-o cu cele de la antrenamente; chiar si tehnica.) A urmat cu partener. Pe partener il stiam. Am mai lucrat impreuna (e de la noi de la sala). El n-a fost calm. Si a gresit. Dar greseala se puncteaza mie. Nu e nimic. Eu tot calm am ramas. Mai e putin. Am terminat. La cat am repetat impreuna (in sala de competitii vreo 15 min) am terminat foarte bine. Primesc note. Cea mai mare si cea mai mica se exclud. Celelalte trei se aduna. Sunt undeva pe locul 6-7 din 17. Dar ce conteaza este ca sunt calm. Am reusit ce mi-am propus. Chiar sunt bucuros.

Ma si schimb de kimono. Ies afara la aer. Zapada si soarele ma fac sa uit complet de ceea ce s-a intamplat acum 10 minute. Nu era chiar de basm, dar de o snoava tot amintea. Vremea. Imi fac noi legaturi. Cu oameni mai vechi. Schimb numere de telefon. O sa ne vedem la sala. Vreau sa ne antrenam impreuna. Vine Danemarca. Se vede un nou drum!

Reclame luminoase si oameni din statiile de tramvai. Pe copii nu-i pun la socoteala. Asta am vazut acolo. Defilare de sportivi si oameni din sport cu treaba sau fara treaba, cu stiinta sau fara stiinta. Dar pe unii ii vedem desi nu trebuie, iar pe altii ii ignoram desi fac toata treaba. Eu sunt un simplu privitor. Mi-ar place sa fiu reclama dar macar sa fiu de la Sony sau Mercedes.

Un nou drum ma asteapta....

OSU!

Tora!Tora!Tora!

Astept ca toti copii sa iasa din sala. Astept rabdator sa termin convorbirile cu parintii. Astept sa se faca liniste. E liniste. Sunt singur in sfarsit. Imi montez aparatul de filmat. Stau in mijlocul salii si astept sa-mi dea cineva semnalul. Mi-l dau singur...doar sunt singur. Parcurg toate cele zece combinatii, putin cam dezorientat. Opresc aparatul. Ma vizionez. Nu-mi place. Reiau aceleasi zece miscari, de data asta mai concentrat pe postura. Opresc aparatul. A iesit mai bine la 7 dar m-am dezechilibrat la 9. Nu la minute sau secunde ci la numarul combinatiilor. Mai fac de 3 ori fara aparat ca e cardul full. Maine o iau de la capat.

"Stii cum e aici? Ca in basme!". Desi Ovidiu e obisnuit cu astfel de scenarii de iarna, ma termina imaginile pe care mintea mi le ofera la comentariul sau. Stau pe ganduri daca sa dau o tura pe la munte, la Brasov, undeva la zapada, sau la ai mei la Monteoru. Si n-am nici cauciucuri de iarna. Ma decid. Oricum trebuie sa-mi cumpar anvelope de iarna chiar daca nu plec weekend-ul asta. Deci mergem. O intreb apoi sec pe Luiza: - Ma bag?....Se uita si mai sec la mine. De ce nu?

Si m-am bagat! Cel putin cu mintea. Am o saptamana la dispozitie sa pun cap la cap "Nage no Kata sono Yon". Competitia e chiar sambata asta. Acest kata e putin deosebit. E cum l-ar asculta manelistii pe Sting. Poate din aceasta cauza nu gasesc nimic pe net. Nici un video, nimic. Nici macar o poza. Nici macar o remarca! Bai nene, paraca m-am facut arheolog si umblu dupa artefacte putrezite. O iau sistematic dupa nume, categorii, persoane, sali, competitii....nimic...Buuuun. Eu il stiu, dar vroiam sa vad eu cu ochii mei si pe altcineva. Ca si cum mai ceri o a doua parere cand diagnosticul nu te multumeste sau te ingrozeste. Si asa m-am hotarat sa ma vad pe mine. Cu aparatul foto. Singur, dupa antrenament.

Am vazut eu o data un film. Alb-negru. Deci eram mic. Film cu tineri rebeli. Anii 60. Filmul...Si personajul principal era asa...calm. Ma da stii ce calm! Ca o inghesuiau unii pe iubirea lui si el fuma ultimii 2 cm de tigara intre degetul mare si aratator in timp ce se uita...calm...la ei. Bine, ca i-a ologit apoi. Ma, da stii ce calm era? E, asa sunt eu acum. Ma da stii ce calm? N-am fost niciodata asa. Si asta ma incurajeaza. Nu am nici un gand de vre-o medalie. Vreau doar sa incep frumos, sa fac frumos si sa termin si mai frumos. Macar in ochii mei. Sa am sentimentul ca nu ma duc in zadar la antrenamente.

Tineti-mi pumnii! Sa imi iasa nenorocitul ala de hidari ushiro mawashi geri jodan (invarteala cu piciorul pe dupa cap cu stangul). Nu e greu. Dar la mine stangul e stang de tot. Daramite daca mai da si in spate. Dar daca ma tine starea asta de spirit asa e cel mai important.

Se face tarziu....

"Ma tem sa ma lupt...
Ma tem sa nu fiu batut
Si sa pierd...
Dar mai mult ma tem
sa nu ajung un schilod
decat sa fiu ucis in lupta!
Aud vantul cum bate...
Aud teama din sufletul meu..."


Nu stiu de ce dar mereu am avut incredere in mine. De cele mai multe ori am avut dreptate. De cate ori am fost la vre-un interviu imi spuneam: - Daca ar stii astia ce pot eu...Nici n-ar sta pe ganduri. Si, fara sa ma laud am putut. De cele mai multe ori destul de greu dar am putut. Sper sa nu fie doar o imagine in capul meu.

Nu stiu de ce dar mereu am incredere in mine. Cel putin in sala de antrenamente nimic nu ma face sa renunt la un antrenament cat se poate de serios sau cand am ceva de demonstrat (un kata ceva...). Am plecat de "jos", fara pretentii prea mari. Imi amintesc si acum, in clasa a VIII-a. Iubeam artele martiale mai ceva ca desenele animate si soldateii pe care m-i cumparasem din Debrecen. Ma atrage un prieten la o sala de Kung-fu in apropierea casei. Ma duc timid la tata sa-l intreb. Neincrezator: - Du-te ma!...Atat. Si m-am dus. Hm...din clasa a II-a nu mai simtisem mirosul unei sali de antrenament de cand eram junior(el) la judo in Buzau si veneam acasa cu borsu pe nas, tinandu-ma de garduri (si ce-mi placea...). Nu mi-a placut. LA kung-fu. Am invatat Tao, sau cam asa ceva. Un kata. Il aratam lui Jump in scara, in fata blocului, in casa, oriunde ma prindea. Mai erau si desene cu Tao Tao.

S-a facut un grup. Eram si eu. Cica sa venim cu o coada de matura ca mergem nu stiu unde. Nu am gasit coada ca acasa aveam aspirator. M-am dus asa, in trening. La o sala. Erau ceva acolo. Mai mari, mai mici, in negru, in alba, cu bete, fara bete. Intr-un final de antrenament acolo cineva in fusta (era barbat si aveam sa port si eu una peste ani buni), a venit si ne-a facut o demonstratie de Kendo. Laser frate!!! Ce Kung-fu frate....ce Tao Tao... Era DO - calea samuraiului. Asta e!! Aici sunt eu! ...m-am lasat de Kung-fu. "Chinejii" nu sunt ca "japonejii"! Dar nici la kendo nu m-am dus. Mare prost! Eram samurai acum.

Termin liceul. Tata era convins ca o sa ajung cantaret. Si ce i-ar mai fi placut sa fiu sportiv. Dar era bine si cantaret. Decat nimic... Dar n-am ajuns nici cantaret. Ce prost!! Eram vedeta acum.

Cum adica? Tovarasii mei din clasa a XII-a se duc la Aikido? A doua zi eram acolo! A treia zi eram iara-si acolo! Nimic nu ma putea retine acasa in zilele de antrenament. Nici chiar in zilele de sesiune la facultate. Nici chiar pe ger, frig, ploaie. Singur de eram dar eram in sala. Vara-iarna. Zile, ani. Am crescut. M-am schimbat enorm!!! Simt si sunt sigur de asta. Am ajuns in fata! Dau comenzile de salut. Tin incalzirea. Antrenamentul. Am deja 3 kimonouri. Am 2 sabii. Cine sa ma opreasca? Ce conteaza ce am? M-am schimbat. Asta conteaza. Nu stiu de fapt nici ce am schimbat. Dar un lucru e sigur: Am foarte mare incredere in mine! In ceea ce fac si voi face. Multumesc Bobocel!

Dar nu e de ajuns. Nu ma simt totusi implinit. Lucrez cu copii, cu elevi, cu studenti, cu oameni maturi. Nu e de ajuns. Nu-mi gasesc locul. Mai vreau ceva!

Eram suplinitor cu jumatate de norma de engleza la scoala 124, ca maica-mea era secretara acolo si mi-a bagat dosarul repede. O invatatoare facea karate la o scoala in apropiere cu baiatul ei. Dupa cateva saptamani faceam si eu Ashihara. Eram printre copii dar era ceva nou. O noua provocare, pe care si acum ma stradui sa o duc la indeplinire. Eram inca slab si cu carare pe mijloc. Nu am mai apucat sa fac armata. Dar am ajuns la campionatul mondial in Danemarca. Am luat locul 5 din doua incercari. Am 1 dan! Predau. Multumesc Ovidiu!

Se face tarziu...Imbatranesc in felul meu. Simt ca trebuie sa continui. Simt ca ma pot sui iarasi pe podium. Mai sus! Poate ca imi cord prea multa incredere totusi. Nu am ajuns acolo unde mi-am dorit, niciodata. Se face din ce in ce mai tarziu... Poate nu sunt facut pentru a fi un invingator. Dar merg in continuare pe incredere. Om vedea ce o mai fi. Eu trag tare. Schimbarile din mine sunt totusi mai importante dar trebuie alimentate cu ceva! Om vedea...

Inca invat.....

Da. M-am tot gandit. Sunt unul din cei care face ceva sau macar crede ca face ceva bun. Ca am calatorit, ca am vazut, ca am invatat si ca am realizat. Totusi nimic nu ma preocupa mai mult, chiar si acum, decat sala de antrenament. Sala unde ma intalnesc cu prietenii mei cei mici. Sunt niste copii, caci cei mari au uitat de mult placerea de miscare. Merg cu masina, vorbesc la telefon, dar 5 secunde tot imi fuge mintea la cum o sa fie seara la sala. Sunt mai nerabdator ca ei.

Ma enervez din ce in ce mai mult si mai repede. Sigur nu sunt singurul. Si pentru asta iara sunt nerabdator sa intru in sala. Sa-i vad. Si sa invatam impreuna. Fac mereu galagie. Eu incerc sa fiu model. Rabd. Pot sa am rabdare mult timp. Si am. Asta e bine, zic eu in gand, dar uite-l pe ala mic din stanga, randul 2!(sunt multi si noi; nu le-am retinut inca numele tuturor). Se uita la colegul din fata si ii trage discret o palma peste ceafa! Rade infundat cu mana la gura...Am rabdare. Imi vine si mie sa rad. Ce frumos e sa fii copil.

Parintii mereu au curaj dupa antrenament. Unii vin sfiosi: Stiti...aaa....as vrea sa....aaa...stiu daca Alex are aptitudini sau...aaa... macar ceva talent, ca el spune ca ii place! - Cine Alex? (imi pun o fata de mirat). Alex e unul din cei mai buni. Este foarte talentat! (chiar daca cel mai mare talent al sau este de a arunca pungi cu apa de la etajul 4). Altii vin batosi: Ia zi domle'...merge asta mic? Ca eu eram in liceu cand m-am apucat de box! Si am facut cu Gigel la Rapid.....eeeee.... trebuie sa-l stii!! A fost campion! - Gigel? De la Rapid? Cum sa nu! Parca era la Steaua? (desi n-am nici cea mai vaga idee cine e Gigel si pe cine a batut de a ajuns campion).

Inca invat...sa ma port cu ei. Cu totii. Dar imi plac mult. Si-mi dau toata silinta. Si daca as fi copil as face ce mi-a sugerat o fetita de 11 ani: Sensei!!! Mie imi place atat de mult la karate ca-mi vine sa iau sala acasa!!!