Da. M-am tot gandit. Sunt unul din cei care face ceva sau macar crede ca face ceva bun. Ca am calatorit, ca am vazut, ca am invatat si ca am realizat. Totusi nimic nu ma preocupa mai mult, chiar si acum, decat sala de antrenament. Sala unde ma intalnesc cu prietenii mei cei mici. Sunt niste copii, caci cei mari au uitat de mult placerea de miscare. Merg cu masina, vorbesc la telefon, dar 5 secunde tot imi fuge mintea la cum o sa fie seara la sala. Sunt mai nerabdator ca ei.
Ma enervez din ce in ce mai mult si mai repede. Sigur nu sunt singurul. Si pentru asta iara sunt nerabdator sa intru in sala. Sa-i vad. Si sa invatam impreuna. Fac mereu galagie. Eu incerc sa fiu model. Rabd. Pot sa am rabdare mult timp. Si am. Asta e bine, zic eu in gand, dar uite-l pe ala mic din stanga, randul 2!(sunt multi si noi; nu le-am retinut inca numele tuturor). Se uita la colegul din fata si ii trage discret o palma peste ceafa! Rade infundat cu mana la gura...Am rabdare. Imi vine si mie sa rad. Ce frumos e sa fii copil.
Parintii mereu au curaj dupa antrenament. Unii vin sfiosi: Stiti...aaa....as vrea sa....aaa...stiu daca Alex are aptitudini sau...aaa... macar ceva talent, ca el spune ca ii place! - Cine Alex? (imi pun o fata de mirat). Alex e unul din cei mai buni. Este foarte talentat! (chiar daca cel mai mare talent al sau este de a arunca pungi cu apa de la etajul 4). Altii vin batosi: Ia zi domle'...merge asta mic? Ca eu eram in liceu cand m-am apucat de box! Si am facut cu Gigel la Rapid.....eeeee.... trebuie sa-l stii!! A fost campion! - Gigel? De la Rapid? Cum sa nu! Parca era la Steaua? (desi n-am nici cea mai vaga idee cine e Gigel si pe cine a batut de a ajuns campion).
Inca invat...sa ma port cu ei. Cu totii. Dar imi plac mult. Si-mi dau toata silinta. Si daca as fi copil as face ce mi-a sugerat o fetita de 11 ani: Sensei!!! Mie imi place atat de mult la karate ca-mi vine sa iau sala acasa!!!
